Lui Flutur i s-a pus pata pe Stefan cel Mare si ii face mutatie!

Preşedintele Consiliului Judeţean Suceava, Gheorghe Flutur vrea să îl treacă în civilie pe însuşi Ştefan cel Mare, despre care crede că a stat prea mult la Colegiul Militar cîmpulungean ce poartă numele domnitorului. Preşedintelui CJ Suceava i-a venit ideea să plimbe imensa statuie de la Cîmpulung la Suceava, unde consideră că îi este locul, pe motiv că la Cîmpulung ar fi ajuns doar „dintr-un capriciu al unui lider comunist”.

Statuia de bronz a domnitorului Ştefan cel Mare, creaţie a sculptorului Vladimir Florea, se află pe platoul din incinta Colegiului Militar Liceal cîmpulungean de decenii. A fost instalată din ordinul fostului lider marcant al PCR Emil Bodnăraş, la al cărui “capriciu” se referă acum actualul lider al PDL, Gheorghe Flutur. Statuia de 4 metri înălţime a străjuit ca un simbol spiritual toate ceremoniile militare derulate acolo de-a lungul vremii, de la jurămîntul de credinţă pînă la festivităţile de absolvire şi acordările de distincţii. Instituţia de învăţămînt militar cîmpulungeană poartă numele domnului moldovean iar imaginea acestuia este prezentă şi cinstită cum se cuvine pretutindeni în instituţie.

Anterior plasării sale la Cîmpulung, statuia a fost 20 de ani în Suceava iar în prezent Gheorghe Flutur doreşte să o ducă probabil tot în apropierea Casei de Cultură din capitala de judeţ, unde a avut şi pînă acum ambiţia să înghesuie o fîntînă arteziană, tarabe cu suveniruri, oul inclus în Cartea recordurilor şi o altă mare sculptură modernistă total contrastantă cu restul aranjamentului relativ rustic. Edilii suceveni încă nu au decis unde ar avea nevoie de statuie, dar Flutur a şi anunţat că începe demersurile pentru a-I face domnitorului de bronz mutaţia.

Conducerea instituţiei de învăţămînt militar cîmpulungeană nu a formulat deocamdată un punct de vedere oficial despre ideea actualului lider politic judeţean.

La bordei

De cînd am văzut prima oară ciudata căsuţă din vîrf de deal mi-a fost teamă. Nu depăşisem de prea mult timp vîrsta păpuşilor şi undeva, într-un cotlon de suflet, Baba Cloanţa şi Muma Pădurii evadaseră din poveşti şi îşi disputau aprig dreptul de proprietate asupra bordeiului. Acum îmi vine să rîd şi nu ştiu de ce se mai luptau, pentru că în mine era deja fermă convingerea că ambele „baborniţe” vor da buzna pe uşa veche de lemn ca să mă înfulece frăţeşte. Probabil că n-au făcut-o din milă. Sau ca manevră de imagine, pentru ca într-o zi să pot spune şi eu povestea şi să îi crească bordeiului valoarea imobiliară. Poate îl cumpără vreun zărghit ce vrea să se mute la capăt de lume şi le umple pe hoaşte de parale, să se sature...
Aşa încît ar trebui să încep cu „a fost odată”. Ceea ce e adevărat, pentru că bordeiul e vechi de cînd „baborniţele” ce îmi speriau copilăria or fi fost codane ce sminteau minţile zmeilor cu zîmbetul lor. Tanti Floarea şi moş Vasile, alături de care am revenit după mulţi ani, spun că aşa îl ştiu şi ei de cînd erau de o şchioapă, doar că actualul proprietar, om gospodar, l-a săltat şi reparat cînd era aproape prăvălit pe-o rînă de bătrîneţe. A ieşit aproape ca nou, de se opresc uneori turiştii rătăciţi pe plai, să îl fotografieze pe post de cabană. Nenea Vasile se strică de rîs şi spune de-o bucată, de cînd pensia nu-i mai ajunge pe motiv de criză, că ar trebui să înceapă să le ceară şi bani ca să-i lase să facă poze. Asta îmi dovedeşte că moşul se pricepe instinctiv la turism, chiar dacă nu-şi dă seama nici el prea bine. Nu doar că i-a venit ideea să vîndă imaginea bordeiului, dar poate servi, la nevoie, şi poveşti incredibile despre el.
Nu povesteşte aşa, oricînd îţi vine ţie poftă. Am venit la cosit şi cît e de lungă ziua moşul şi nevasta lui au treabă. Numai noi, ăştia ce nu ne pricepem decît să speriem fînul, căscăm gura în jur la toate cele şi nu contenim să ne minunăm. Spre seară însă, vine şi vremea poveştilor. De obicei nu rămîn bătrînii la bordei noaptea, dar acum, pentru noi, au aprins focul nu prea departe în faţa căsuţei. Cît sfîrîie la foc bucăţi de slănină, femeia rupe pîinea în bucăţi, toarnă rachiu în cănuţe mici de lut, iar moşul îşi drege glasul şi îşi netezeşte mustaţa, semn că e gata să glăsuiască. „Acu, nu ştiu dacă o fi drept, dar cică bordeiul ăsta, care-i o tîrlă mică, de fapt, l-o făcut un bogătan de peste munţi. O avut necaz mare cu stăpînirea, pentru că voiau bani mulţi, ca acuma, iar el n-o mai vrut să dea. S-o făcut haiduc şi iar o avut de lucru cu poterele. O trecut munţii şi cum era flăcău tare, o făcut într-o noapte bordeiul. Cum erau pe alături turme de oi, o luat pe cioban, l-o legat fedeleş în tufe, i-o luat cojocul, o tras cuşma pe ochi şi s-o făcut haiducul ca ciobanul cu oile pe deal. Cînd o fost potera acilea, taman pe el l-o întrebat de nu văzuse un haiduc. El o clătinat din cap şi potera s-o înturnat de unde venise. Pe urmă o dezlegat ciobanul, i-o dat rachiu şi s-o făcut fraţi de cruce. Ciobanul i-o dat lui drept să ţină bordeiul cît o vrea şi să stea nestingherit pe pămîntul lui. Aşa că o bîntuit ani mulţi haiducul ca umbra pe deal pînă în vîrful Rarăului. Şi multe neveste mai ştiau calea încoace, de s-o făcut uite colo cărăruşă”, încheie moşul cu subînţeles, fără să-i pese că nevasta l-a săgetat iute din ochi de dincolo de foc.
Istoria cu haiducul nu e singura. Celelalte par a fi însă amintiri mascate printre poveşti, pentru că moşul nu mai rîde cînd povesteşte, ci priveşte cumva departe prin foc, către chipuri pierdute şi ani fără noroc. „Multă lume are aici bordeie ca ăsta. Nu că ar fi fost tare mulţi ciobani, dar erau bune de ascunzişuri. Pe vremea cînd erau legionari, şi lor le era mai uşor să se pitească în tîrla veche decît în peşteri. Răscoleau munţii după ei şi nu-i aflau, chiar de erau sub nasul lor. Bucovineanul nu putea să dea de gol copii tineri şi viteji sau bărbaţi putenici. Rar era cîte-un trădător. Trădătorii o apărut mai apoi, pe vremea plină a comuniştilor. Aduceau aicea tot felul de otrepe la muncă şi din ei ieşeau năravuri din astea de slugă. O fost băieţi care se ascundeau în munţi, că îi căutau să îi bage în închisori pentru că spuneau adevărul. Erau copii cu şcoală, ştiau ce e prin lume şi ce ne aşteaptă şi spuneau lumii.Comuniştii o spus că-s legionari, dar ei nu erau, trecuse vremea ălora deja. Erau cum ar fi acuma revoluţionari. Pe unii i-o prins într-o tîrlă ca asta, noaptea. Nu s-o mai întors nici unul. Dar nici trădătorul n-o mai dormit acasă... Ei, asta era demult. Mai în vremea noastră sînt şi poveşti de rîs cu bordeie ca ăsta. Cică un popă se vedea pe deluţ, la tîrla asta, cu drăguţa. O aflat preoteasa şi s-o mîniat. Dar era femeie deşteaptă şi n-o zis nimic. Numa o mers în urma lor şi o pus uite colea, în putina cu apă curată de afară, păr de capră tăiat mărunt. Ştia că popii o să-i fie sete în zori, după aşa muncă. Şi cum o băut popa, i s-o întîmplat deranj la burtă aşa rău, de nu mai putea nici merge, pricepeţi voi din care cauză ruşinoasă. După două zile, o trimis preoteasa oameni cu căruţa, să aducă la vale pe păcătos, să-l doftoricească ea, cu zamă de găină şi buruieni. Ş-o aflat toată lumea ce-o fost şi din ce i s-o tras popii, de stucheau babele după el pe uliţă şi îl rîdeau barbaţii pe toată valea asta. Iaca de atunci, cînd spui ca omul, că ai treabă în deal pe la bordei, se uită urît nevasta”, conchide mucalit moşul. Şi leagă la gură tolba cu poveşti, că or fi destule pentru o seară.
O noapte tuciurie s-a lăsat peste noi şi fior de vînt rece suflă deja dinspre creste. Ne-am ghemuit într-un tîrziu în fînul parfumat şi cald încă de la soarele de peste zi. Stăm nemişcaţi, cu lăicerele trase peste nas şi cu ochii la stele ce licăresc prin lucarnă. Moşul cel vajnic povestitor de aventuri cu ibovnice doarme deja dus, cu spatele la nevastă, sforăind eroic. Femeia oftează uşurel în somn. De pe pereţi par a se desprinde umbrele celor rătăciţi din istoriile moşului. Şi aripi de îngeri le mătură ca să nu ne tulbure visul. Timpul pare să se deruleze înapoi, bordeiul vechi s-a îmblînzit, pare căsuţa veşnicei copilării şi adormim zîmbind, ca pe vremea cireşelor atîrnate la urechi şi a brăţărilor din flori de tei. N-aş vrea să se mai schimbe asta vreodată. Dimineaţă o s-o caut pe Baba Cloanţa, s-o întreb cît vrea pe bordei...(IT)

O dimineaţă la ţară

După ce cocoşul cel bătrîn a trîmbiţat ţanţoş în pragul coteţului s-au crăpat zorile, speriate parcă să nu fi dormit soarele prea mult după deal. S-a trezit moroconos un graur şi a dat glas lîngă scorbura mărului vechi din grădină. A zvîcnit rîndunica de sub streşină şi bărzoiul a înălţat ciocul clămpănind alene din cuibul din vecini.
Daaa. Ziua e senină şi probabil va fi cald. Potaia o fi crezînd la fel, pentru că îşi ia de pe acum măsuri anticaniculă şi se tăvăleşte cu nesaţ prin roua multă apărută ca prin farmec pe iarba de lîngă „vila” lui cîinească. Nu-i strică duşul naturist decît nesuferitul de motan, care trece în ciudă pe sub nasul lui miorlăind poruncitor, pentru că gospodina nu s-a grăbit azi să-i umple blidul cu laptele călduţ, abia muls. Şi găinile, care se apucă de cotcodăcit frenetic îndată ce au ieşit în curte, de parcă ar fi întrecere de cîntat. Sau de ouat, doar niciodată nu se ştie ce a fost întîi în lumea lor ciudată...Căţelul pufneşte şi slobozeşte şi el un lătrat de salut spre noua dimineaţă, ca să se ştie că dacă a avut decenţa să tacă pînă acum nu înseamnă că e mut şi nici că poate fi tratat cu indiferenţă de cei de prin curte, fie ei cu pene, cu blană ori cu ce or vrea.
Vacanţa la ţară a început cam zgomotos, nu-i aşa? Dar nu-i nimic, pentru că baia de aer curat şi de lumină dulce se poate face numai dimineaţă, aşa că merită să te extragi binişor din pat, de sub cerga ta călduţă şi cearşaful imaculat şi să observi că viaţa poate părea şi frumoasă. Desigur, dacă ai ochi să vezi şi altceva decît ecranul televizorului şi urechi de ascultat şi pentru natura voioasă. Şi ca să te trezeşti e bună şi o plimbare desculţ prin rouă. Nu doare şi nu sparge tălpile firul fragil de iarbă pe care ai călcat. Ţi-a zburat un fluture zănatec spre nas. Pe vremea cînd erai copil nu dădeai aşa din mîini să te aperi de el. Nu te-a mîncat. Şi dacă îţi mai aduci aminte ce ai citit prin cărţi la şcoală, fluturii nu înţeapă. Şi nici nu au mai mulţi microbi decît paharul din care bei berea în oraş la restaurant.
Îţi miroase ciudat fînul cosit ieri. E reavăn de rouă şi nu reuşeşti să compari cu nimic parfumul lui. O fi „fresh” sau „fructat”? Poţi să-i spui rustic, dacă ţii musai să-l clasifici. Dar să ştii că nici un producător de after shave nu-l poate reproduce exact. Ţi se pare poate mai greu să pricepi acum, orăşeanule, de ce să chinuie oamenii ăştia, prin arşiţă, să taie iarba atît de frumos înflorită, să o usuce şi să o înghesuie în pod. Poate pentru că încă n-ai cunoscut pe viu celălalt personaj, dumneaei, blajina vacă a gazdei. Care îi poate demonstra copilului tău uimit că laptele nu se fabrică la supermarket şi poate fi mai gustos şi mai sănătos cînd nu e ambalat în carton şi pasteurizat. Singurul ei defect este că trebuie să rumege şi la iarnă. Şi cum fînul nu se găseşte la supermarket, trebuie cosit şi adunat. Oricum, tu eşti în avantaj, pentru că în mica ta vacanţă rurală ai avut bafta să prinzi şi momentul cositului înmiresmat. Îţi aminteşte cumva de copilărie, de bunici, de dealuri pe care ai alergat atunci. Sau poate n-ai avut norocul acela, eşti prima oară la ţară şi te poţi considera mai cîştigat...
Observ că eziţi să îţi aprinzi ţigara. Nu ştiu, o fi pentru că nu ai scrumiera la îndemînă, pentru că încă nu a clocotit în spume cafeaua neagră sau doar pentru că undeva, în subconştientul tău poluat s-a trezit un mic ecologist care manifestă pentru aerul curat...Atît de curat şi de dens încît pare lichid şi nu te mai saturi să îl aduni în piept cu nesaţ. Ţi-a ieşit şi nevasta din cameră şi pentru prima oară după mult timp nu te mai aştepţi să te ia în răspăr din primele vorbe pentru că ai uitat cămaşa mototolită pe fotoliu ori uşa deschisă la dulap. O priveşti altfel. Ţi se pare ciudat de frumoasă, aproape ca la început, cum stă acolo, sub arcada de trandafiri din cerdac, cu vîntişorul lunecînd prin păr, cu ochi uimiţi de pacea din jur şi cu un zîmbet pe care îl credeai uitat. Ştiu că îţi vine subit să o ridici în braţe, ca odinioară, să o roteşti ca pe un fulg. De data asta te-ai abţinut, scorţos şi sobru, dar habar nu ai cum vor sparge carapacea ta convenţională următoarele dimineţi petrecute la ţară...
Acum îţi zăreşti gazda punînd în braţele puştiului tău un pisoi pufos cît un pumn, mieunător şi cu ochi albaştri imenşi. Asta nu! Te porneşti năvalnic să-i tuni femeii că nu eşti de acord ca băiatul să se atingă de animale, pentru că au purici şi microbi, şi că nimeni în afară de tine nu ia decizii în ce îl priveşte pe urmaşul tău. Dar îl vezi pe mărunţel rîzînd în hohote, cu o lumină de nedescris pe obrăjorii rumeniţi brusc de entuziasm, ţinînd gîjulia de mîţă la piept ca pe o comoară. Şi pe gazdă zîmbitoare în parg, chemîndu-vă pe toţi să gustaţi de dimineaţă lapte abia fiert, cu pîine coaptă în zori în casă, unt adevărat şi dulceaţă de cireşe amare. Şi cafeaua ta amară, care miroase astăzi înnebunitor. Asta pentru acum, ca să nu începeţi ziua pe inima goală, pentru că după ce vă întoarceţi din plimbarea prin împrejurimi vă aşteaptă mămăliguţa caldă şi scrobul din ouă adevărate, cu verdeaţă din grădină, costiţă abia tăiată din bucata cea mare din pod şi cîrnaţ pregătit şi afumat de nea Vasile special pentru voi. Parcă voiai să te cerţi cu cineva. Atunci de unde vine zîmbetul care te-a schimbat?
Aşa. Înseamnă că ai reuşit să te adaptezi la răsfăţ, deşi, de ce să nu recunoaştem, ai încercat eroic să rămîi stresatul de la oraş. Te dai bătut, te laşi pe spate lîngă măsuţa de afară, te întinzi zgomotos, exact aşa cum ştii bine că e nepoliticos să o faci şi începi să faci planuri pentru ziua de azi. Şi ce multe ar fi de făcut la ţară! Să zicem plimbarea aia prin crîng, de care pomenise coana gazdă, o „recoltare” de flori de cîmp, o porţie de plajă fără înghesuială, număratul norilor pe cer, o căutare de greieri pentru amicul Jan care e pescar, o vizită cu ăla mic la vecinul care ciopleşte în lemn, o urcare la stînă ca să vadă puştiul cum arată un cioban, un grătar care va ieşi incredibil de gustos la iarbă verde autentică, o bere răcorită în apă de izvor. Şi încă multe altele.
Ce ai ales? Eu nu mai ştiu. Dar poate ne povesteşti cînd te întorci un alt om, unul deplin fericit, din vacanţa la ţară! (IT)

Zbor cu aripi frînte

Hrăneşte porumbeii în fiecare duminică. Şi cînd reuşeste să ajungă mai repede de la slujba lui amărîtă. Cînd e alături de ei nu-i pasă ce ar crede lumea care umblă grăbită prin piaţă. Stă cîte o oră sau două lăsat pe caldarîm într-un genunchi, ca la biserică, fără să simtă amorţeală ori durere. Se simte parcă ar fi la poarta altei lumi, care s-a deschis pentru el şi îl lasă măcar să îi privească dincolo de hotare...
Nu, nu e crescător de porumbei, nu caută rarităţi, nu citeşte clasamente columbofile prin ziare. E doar un muncitor simplu, în haine ponosite, mereu aceleaşi, ajunse aproape fără culoare. E încă tînăr, poate să aibă 40 de ani, dar are privirea tristă şi resemnarea aceea tainică a omului pe care viaţa întreagă l-a dezamăgit. Nu priveşte spre cer cu mînie. N-ar putea. Acolo zboară ei. Şi asta îl face un pic mai fericit.
În copilărie a vrut să fie aviator. Să plutească în văzduh ca un porumbel. Şi-a făcut singur un avion mic, cu aripi din tablă lucitoare şi adormea privind la el. A întrebat pe unul şi pe altul cum să ajungă aviator şi i s-a spus că trebuie să înveţe mult, să umble pe la şcoli de departe. N-a crîcnit. A fost elev model la şcoală, chiar dacă muncea cu ora la vecini ca să mai adune un ban pentru ai lui şi seara cădea de oboseală cu fruntea pe carte. A ajuns la cîteva zile distanţă de a păşi în a doua treaptă de liceu. Şi atunci s-a sfîrşit totul. Ai lui i-au impus să renunţe şi să-şi ia o slujbă, ca un bărbat responsabil, că nu le mai ajung banii şi e pierdere de vreme să stea încă nişte ani cu nasul în cărţi.
N-a fost liber să aleagă şi a muncit. Nici măcar slujba n-a fost liber să şi-o caute. L-a dus taică-său ucenic la un tinichigiu. A crezut că va aduna leu cu leu şi va face cîndva şcoala mai departe, dar viitorul lui tot alţii l-au decis. Şeful lui avea o fată care ţinea morţiş să se mărite. Nici nu l-au întrebat pe el întîi, ci pe părinţii lui şi au negociat ca la piaţă pentru marea zestre de trei bulendre şi trei acte. Şi s-a văzut însurat cu o străină pe care n-a putut să o iubească niciodată, dar e şi acum pe capul lui şi îi face programul în fiecare dimineaţă. A mai sperat o vreme că va pleca într-o zi departe, să îşi împlinească visul. Dar vîrsta l-a copt la minte şi a priceput într-un tîrziu că destinul îl vrea doar vierme mărunt. Şi că viermii nu ating paradisul...
Avionul cel mic de tablă i l-a aruncat nevasta la vreo săptămînă după ce l-a zărit pe masă. I-a spus că ea s-a măritat cu un bărbat, nu cu un plod care aruncă banii pe jucării în loc să îi aducă în casă. Atunci a ştiut că doarme lîngă un monstru cu fuste şi a simţit nevoia să o bată. Dar a bătut-o cu sete doar în gînd. Şi aşa a făcut şi mai tîrziu, de fiecare dată.
Nu i-a mai rămas zborul decît ascuns sub aripi de porumbei. Lor aproape că li se închină. Doar pentru că sînt liberi. Şi pentru că el nu va fi liber decît atunci cînd sufletul lui va zbura alături de ei...

"Pricoliciul" blajin din lumea huţulilor

A ieşit în luminiş şi roteşte ochii peste creste. Adulmecă îndelung, în firul vîntului îngheţat, ca un cunoscător pe urmă de vînat. Are un aer mulţumit: nu miroase încă a zăpadă, ci a vreme bună. Dă să zîmbească larg şi de sub buze palide şi uscate se ivesc colţi uriaşi. De l-ar fi văzut Bram Stoker, şi-ar fi dat seama că fioroasa imagine pe care i-a gîndit-o lui Dracula e doar o poză pentru copilaşi...
I se întîmplă adesea să bage spaima în vreo babă care, cînd trece pe lîngă el, grăbeşte pasul, scuipă în sîn şi face de zor cruci mari. Tresar uneori şi cei care îl cunosc bine şi s-au obişnuit cu imaginea lui bizară, pentru că lasă impresia că apare din senin, de prin pădure, şi dispare la fel de discret. Puţini sînt cei care îl privesc în faţă şi schimbă cîte o vorbă cu el. Nu se ştie ca bietul om să fi făcut rău cuiva vreodată, dar oamenii simpli din munţi se tem că ar putea fi vreun fel de pricolici, iar poveşti cumplite cu aşa ceva au auzit ei destule. Nu că s-ar fi adeverit vreodată în satul lor aşa ceva, dar se feresc să şi vorbească despre asta, pentru că paza bună trece primejdia rea...
Pricolicii nu sînt o invenţie folclorică a huţulilor şi poveşti despre ei nu circulă în nopţile aspre de iarnă doar la Moldova Suliţa. E plină lumea întreagă de ele, iar personajele fantastice au smintit minţile a zeci de cercetători pasionaţi. Unii cred că sînt un fel de strigoi care se întorc în trup pămîntean ca să facă rău oamenilor ce i-au chinuit cîndva, alţii că sînt oameni ca toţi ceilalţi, dar cărora li s-a întîmplat ceva ce a dus la o teribilă transformare. Nici rostul şi faptele lor nu sînt la fel privite peste tot. Unele opinii indică printre atributele pricolicilor o cruzime de fiară şi instincte criminale, altele, dimpotrivă, cred că întruparea în lupi sau alte sălbăticiuni îi ajută să se bată pe viaţă şi pe moarte cu forţele răului, pe tărîmul celălalt. Nici asupra felului în care apar pe lume straniile creaturi nu s-au prea pus de acord cercetătorii poveştilor. Se crede că unii sînt aşa de la naştere: cei veniţi pe lume cu căiţă roşie pe cap, cei ce au mame cu atavism în formă de coadă, bastarzi din a treia spiţă de fată necăsătorită sau al şaptelea fiu nelegiuit al unei femei ce nu a călcat niciodată în biserică. Unii vorbesc şi despre copii născuţi din relaţii incestuoase nemărturisite, din relaţii intime zoofile sau cei ce au ghinionul să fie al nouălea copil între nouă fraţi "lunatici". Despre alţii se spune că devin suflete-fiare pentru că nu au respectat reguli vechi ori superstiţii -B s-au căsătorit cu rude de sînge, au trecut peste un mort, au băut apă din urma lupului în pădure, s-au dedat la canibalism sau au gustat accidental sînge de om, s-au spînzurat şi n-au murit cu adevărat. Dar cel mai adesea se crede că pricolicii apar prin vrăjitorie, cu buna ştiinţă a celui transformat prin ungerea cu alifie, prin îmbrăcarea unei piei de lup şi folosirea unei cureluşe din piele de om, prin blestem neconştientizat, ori ca pedeapsă divină pentru păcate proprii sau ale înaintaşilor din şapte generaţii în urmă.
Caracterizarea generală a pricolicilor e cam aceeaşi în toate credinţele. Se spune că se transformă în fiară, mai ales la lună plină, şi că bîntuie pînă la epuizare, neştiind dacă rănesc ori atacă în cale. Se mai crede că sînt foarte puternici, capabili să ridice greutăţi uriaşe sau să se deplaseze uluitor de repede, că nu îşi caută relaţii fizice cu oameni pentru că ar fi asexuaţi, că nu sînt tot timpul în forma fiarei, dar că atunci cînd trăiesc şi se poartă ca oamenii pot fi recunoscuţi după izbitoare asemănări cu animalul în cauză, cum ar fi blana de pe trup sau colţii impresionanţi.
Coincidenţe
Tocmai de la coincidenţe cu astfel de credinţe i se trage lui Mihai Cobiliţă frica imposibil de stăpînit, adesea nici măcar mărturisită, pe care le-o stîrneşte semenilor. I-a fost dat să îşi vadă încă din copilărie colţii crescînd necontrolat, ca la fiare, iar asta nu a putut niciodată ascunde. L-au durut glumele altora, căzute ca bolovanii pe suflet. Apoi s-a obişnuit cu răutatea oamenilor şi s-a însingurat. Nu i-a fost niciodată alături altă femeie decît surorile sale, spun oamenii din sat. Şi tot ei spun că Mihai îşi găseşte liniştea numai în pădure şi că la schimbarea fazelor lunii vrea să fie singur şi pleacă pe cărări, în neştire. Se simte acasă în pădure şi nu e cotlon al muntelui prin care să nu fi umblat. Ştie fiecare miros, fiecare zgomot, simte schimbarea vremii şi se foloseşte de simţurile elementare fără să se ascundă, fără să îi pese de orgolioase teorii ce susţin că omul nu-i un simplu animal.
"Lupul" văcar
Altfel însă, nea Mihai, personaj născut acum 66 de ani pe acele meleaguri, e un om cumsecade, ca oricare altul din sat, cinstit şi sărac. Umblă îmbrăcat într-o pufoaică, albastră cîndva, acum spălăcită, cu mînecile ferfeniţă şi tîrîie prin glod ciubote grele de gumă. Nu ştie o boabă româneşte, vorbeşte puţin şi greu numai dialectul huţul şi are un glas surprinzător de cald. Priveşte lung, întrebător şi un pic temător pe cel întîlnit întîmplător. Abia apoi glăsuieşte cu bun simţ, pe un ton neutru şi împăcat. "A răspuns foarte politicos Mihai, nu a folosit formula prescurtată de salut a huţulilor, ci vorbele întregi, care arată respect. Ne-a spus că trebăluieşte pe coline şi că e mai bine de stat oleacă la odihnă, pe trunchiul de colo, dacă nu ne-o fi foame cumva", ne spune intermediarul discuţiei, pictorul huţul Vasile Hutopilă.
Aşezat pe buturugă, nea Mihai pare că ar fi acolo de cînd lumea, parte din pădure. Nu-i place să vorbească mult despre el. Îşi scarpină barba şi îşi aminteşte că un frate îl bărbiereşte, pentru că el se teme de lame şi alte obiecte de tăiat. N-a fumat şi a trăit numai în natură. Poate de aceea are faţa proaspătă, ca a unui june. De muncit, munceşte greu, cu ziua. Un blid de borş cald sau cîţiva bani poate fi cîştigul şi îi e tot una. Are grijă de nişte vaci ale unui alt gospodar. Tot nea Mihai are grijă să nu-i lipsească apa şi lemnele de foc surorii sale oarbe, Eudochia, care stă mai la vale, spre sat. Seara se întoarce la culcuşul lui, într-un bordei rupt parcă din vremuri ce s-au uitat. Nu vrea să ştie prea multe din ce e în jur, pe lume. Nu îi mai pasă că se uită alţii la el ca la ceva venit de pe alt tărîm, sau nu spune. Puţin îi pasă de politică, de guvern şi de Europa, care va trebui să îl primească şi pe el cu bordei cu tot. Mai ales că acum are, de la un spaniol cumsecade, o straşnică pălărie de fermier occidental şi ştie să şi-o aşeze ţanţoş pe cap.
Nu prea ştie el cum vine treaba nici cu tehnica, dar e receptiv la nou. Îşi priveşte surprins propria imagine surprinsă într-o fotografie şi o adulmecă lung, contrariat şi bucuros. Se îndepărtează în grabă, de parcă ar vrea să îşi ascundă comoara, dar se răzgîndeşte şi stă pe culme, să ne facă semne de rămas bun cu mîna. E copilăreşte fericit şi chiar cu colţii lui de pricolici fioros ne zîmbeşte senin şi duios...