"Pricoliciul" blajin din lumea huţulilor

A ieşit în luminiş şi roteşte ochii peste creste. Adulmecă îndelung, în firul vîntului îngheţat, ca un cunoscător pe urmă de vînat. Are un aer mulţumit: nu miroase încă a zăpadă, ci a vreme bună. Dă să zîmbească larg şi de sub buze palide şi uscate se ivesc colţi uriaşi. De l-ar fi văzut Bram Stoker, şi-ar fi dat seama că fioroasa imagine pe care i-a gîndit-o lui Dracula e doar o poză pentru copilaşi...
I se întîmplă adesea să bage spaima în vreo babă care, cînd trece pe lîngă el, grăbeşte pasul, scuipă în sîn şi face de zor cruci mari. Tresar uneori şi cei care îl cunosc bine şi s-au obişnuit cu imaginea lui bizară, pentru că lasă impresia că apare din senin, de prin pădure, şi dispare la fel de discret. Puţini sînt cei care îl privesc în faţă şi schimbă cîte o vorbă cu el. Nu se ştie ca bietul om să fi făcut rău cuiva vreodată, dar oamenii simpli din munţi se tem că ar putea fi vreun fel de pricolici, iar poveşti cumplite cu aşa ceva au auzit ei destule. Nu că s-ar fi adeverit vreodată în satul lor aşa ceva, dar se feresc să şi vorbească despre asta, pentru că paza bună trece primejdia rea...
Pricolicii nu sînt o invenţie folclorică a huţulilor şi poveşti despre ei nu circulă în nopţile aspre de iarnă doar la Moldova Suliţa. E plină lumea întreagă de ele, iar personajele fantastice au smintit minţile a zeci de cercetători pasionaţi. Unii cred că sînt un fel de strigoi care se întorc în trup pămîntean ca să facă rău oamenilor ce i-au chinuit cîndva, alţii că sînt oameni ca toţi ceilalţi, dar cărora li s-a întîmplat ceva ce a dus la o teribilă transformare. Nici rostul şi faptele lor nu sînt la fel privite peste tot. Unele opinii indică printre atributele pricolicilor o cruzime de fiară şi instincte criminale, altele, dimpotrivă, cred că întruparea în lupi sau alte sălbăticiuni îi ajută să se bată pe viaţă şi pe moarte cu forţele răului, pe tărîmul celălalt. Nici asupra felului în care apar pe lume straniile creaturi nu s-au prea pus de acord cercetătorii poveştilor. Se crede că unii sînt aşa de la naştere: cei veniţi pe lume cu căiţă roşie pe cap, cei ce au mame cu atavism în formă de coadă, bastarzi din a treia spiţă de fată necăsătorită sau al şaptelea fiu nelegiuit al unei femei ce nu a călcat niciodată în biserică. Unii vorbesc şi despre copii născuţi din relaţii incestuoase nemărturisite, din relaţii intime zoofile sau cei ce au ghinionul să fie al nouălea copil între nouă fraţi "lunatici". Despre alţii se spune că devin suflete-fiare pentru că nu au respectat reguli vechi ori superstiţii -B s-au căsătorit cu rude de sînge, au trecut peste un mort, au băut apă din urma lupului în pădure, s-au dedat la canibalism sau au gustat accidental sînge de om, s-au spînzurat şi n-au murit cu adevărat. Dar cel mai adesea se crede că pricolicii apar prin vrăjitorie, cu buna ştiinţă a celui transformat prin ungerea cu alifie, prin îmbrăcarea unei piei de lup şi folosirea unei cureluşe din piele de om, prin blestem neconştientizat, ori ca pedeapsă divină pentru păcate proprii sau ale înaintaşilor din şapte generaţii în urmă.
Caracterizarea generală a pricolicilor e cam aceeaşi în toate credinţele. Se spune că se transformă în fiară, mai ales la lună plină, şi că bîntuie pînă la epuizare, neştiind dacă rănesc ori atacă în cale. Se mai crede că sînt foarte puternici, capabili să ridice greutăţi uriaşe sau să se deplaseze uluitor de repede, că nu îşi caută relaţii fizice cu oameni pentru că ar fi asexuaţi, că nu sînt tot timpul în forma fiarei, dar că atunci cînd trăiesc şi se poartă ca oamenii pot fi recunoscuţi după izbitoare asemănări cu animalul în cauză, cum ar fi blana de pe trup sau colţii impresionanţi.
Coincidenţe
Tocmai de la coincidenţe cu astfel de credinţe i se trage lui Mihai Cobiliţă frica imposibil de stăpînit, adesea nici măcar mărturisită, pe care le-o stîrneşte semenilor. I-a fost dat să îşi vadă încă din copilărie colţii crescînd necontrolat, ca la fiare, iar asta nu a putut niciodată ascunde. L-au durut glumele altora, căzute ca bolovanii pe suflet. Apoi s-a obişnuit cu răutatea oamenilor şi s-a însingurat. Nu i-a fost niciodată alături altă femeie decît surorile sale, spun oamenii din sat. Şi tot ei spun că Mihai îşi găseşte liniştea numai în pădure şi că la schimbarea fazelor lunii vrea să fie singur şi pleacă pe cărări, în neştire. Se simte acasă în pădure şi nu e cotlon al muntelui prin care să nu fi umblat. Ştie fiecare miros, fiecare zgomot, simte schimbarea vremii şi se foloseşte de simţurile elementare fără să se ascundă, fără să îi pese de orgolioase teorii ce susţin că omul nu-i un simplu animal.
"Lupul" văcar
Altfel însă, nea Mihai, personaj născut acum 66 de ani pe acele meleaguri, e un om cumsecade, ca oricare altul din sat, cinstit şi sărac. Umblă îmbrăcat într-o pufoaică, albastră cîndva, acum spălăcită, cu mînecile ferfeniţă şi tîrîie prin glod ciubote grele de gumă. Nu ştie o boabă româneşte, vorbeşte puţin şi greu numai dialectul huţul şi are un glas surprinzător de cald. Priveşte lung, întrebător şi un pic temător pe cel întîlnit întîmplător. Abia apoi glăsuieşte cu bun simţ, pe un ton neutru şi împăcat. "A răspuns foarte politicos Mihai, nu a folosit formula prescurtată de salut a huţulilor, ci vorbele întregi, care arată respect. Ne-a spus că trebăluieşte pe coline şi că e mai bine de stat oleacă la odihnă, pe trunchiul de colo, dacă nu ne-o fi foame cumva", ne spune intermediarul discuţiei, pictorul huţul Vasile Hutopilă.
Aşezat pe buturugă, nea Mihai pare că ar fi acolo de cînd lumea, parte din pădure. Nu-i place să vorbească mult despre el. Îşi scarpină barba şi îşi aminteşte că un frate îl bărbiereşte, pentru că el se teme de lame şi alte obiecte de tăiat. N-a fumat şi a trăit numai în natură. Poate de aceea are faţa proaspătă, ca a unui june. De muncit, munceşte greu, cu ziua. Un blid de borş cald sau cîţiva bani poate fi cîştigul şi îi e tot una. Are grijă de nişte vaci ale unui alt gospodar. Tot nea Mihai are grijă să nu-i lipsească apa şi lemnele de foc surorii sale oarbe, Eudochia, care stă mai la vale, spre sat. Seara se întoarce la culcuşul lui, într-un bordei rupt parcă din vremuri ce s-au uitat. Nu vrea să ştie prea multe din ce e în jur, pe lume. Nu îi mai pasă că se uită alţii la el ca la ceva venit de pe alt tărîm, sau nu spune. Puţin îi pasă de politică, de guvern şi de Europa, care va trebui să îl primească şi pe el cu bordei cu tot. Mai ales că acum are, de la un spaniol cumsecade, o straşnică pălărie de fermier occidental şi ştie să şi-o aşeze ţanţoş pe cap.
Nu prea ştie el cum vine treaba nici cu tehnica, dar e receptiv la nou. Îşi priveşte surprins propria imagine surprinsă într-o fotografie şi o adulmecă lung, contrariat şi bucuros. Se îndepărtează în grabă, de parcă ar vrea să îşi ascundă comoara, dar se răzgîndeşte şi stă pe culme, să ne facă semne de rămas bun cu mîna. E copilăreşte fericit şi chiar cu colţii lui de pricolici fioros ne zîmbeşte senin şi duios...