De cînd am văzut prima oară ciudata căsuţă din vîrf de deal mi-a fost teamă. Nu depăşisem de prea mult timp vîrsta păpuşilor şi undeva, într-un cotlon de suflet, Baba Cloanţa şi Muma Pădurii evadaseră din poveşti şi îşi disputau aprig dreptul de proprietate asupra bordeiului. Acum îmi vine să rîd şi nu ştiu de ce se mai luptau, pentru că în mine era deja fermă convingerea că ambele „baborniţe” vor da buzna pe uşa veche de lemn ca să mă înfulece frăţeşte. Probabil că n-au făcut-o din milă. Sau ca manevră de imagine, pentru ca într-o zi să pot spune şi eu povestea şi să îi crească bordeiului valoarea imobiliară. Poate îl cumpără vreun zărghit ce vrea să se mute la capăt de lume şi le umple pe hoaşte de parale, să se sature...Aşa încît ar trebui să încep cu „a fost odată”. Ceea ce e adevărat, pentru că bordeiul e vechi de cînd „baborniţele” ce îmi speriau copilăria or fi fost codane ce sminteau minţile zmeilor cu zîmbetul lor. Tanti Floarea şi moş Vasile, alături de care am revenit după mulţi ani, spun că aşa îl ştiu şi ei de cînd erau de o şchioapă, doar că actualul proprietar, om gospodar, l-a săltat şi reparat cînd era aproape prăvălit pe-o rînă de bătrîneţe. A ieşit aproape ca nou, de se opresc uneori turiştii rătăciţi pe plai, să îl fotografieze pe post de cabană. Nenea Vasile se strică de rîs şi spune de-o bucată, de cînd pensia nu-i mai ajunge pe motiv de criză, că ar trebui să înceapă să le ceară şi bani ca să-i lase să facă poze. Asta îmi dovedeşte că moşul se pricepe instinctiv la turism, chiar dacă nu-şi dă seama nici el prea bine. Nu doar că i-a venit ideea să vîndă imaginea bordeiului, dar poate servi, la nevoie, şi poveşti incredibile despre el.
Nu povesteşte aşa, oricînd îţi vine ţie poftă. Am venit la cosit şi cît e de lungă ziua moşul şi nevasta lui au treabă. Numai noi, ăştia ce nu ne pricepem decît să speriem fînul, căscăm gura în jur la toate cele şi nu contenim să ne minunăm. Spre seară însă, vine şi vremea poveştilor. De obicei nu rămîn bătrînii la bordei noaptea, dar acum, pentru noi, au aprins focul nu prea departe în faţa căsuţei. Cît sfîrîie la foc bucăţi de slănină, femeia rupe pîinea în bucăţi, toarnă rachiu în cănuţe mici de lut, iar moşul îşi drege glasul şi îşi netezeşte mustaţa, semn că e gata să glăsuiască. „Acu, nu ştiu dacă o fi drept, dar cică bordeiul ăsta, care-i o tîrlă mică, de fapt, l-o făcut un bogătan de peste munţi. O avut necaz mare cu stăpînirea, pentru că voiau bani mulţi, ca acuma, iar el n-o mai vrut să dea. S-o făcut haiduc şi iar o avut de lucru cu poterele. O trecut munţii şi cum era flăcău tare, o făcut într-o noapte bordeiul. Cum erau pe alături turme de oi, o luat pe cioban, l-o legat fedeleş în tufe, i-o luat cojocul, o tras cuşma pe ochi şi s-o făcut haiducul ca ciobanul cu oile pe deal. Cînd o fost potera acilea, taman pe el l-o întrebat de nu văzuse un haiduc. El o clătinat din cap şi potera s-o înturnat de unde venise. Pe urmă o dezlegat ciobanul, i-o dat rachiu şi s-o făcut fraţi de cruce. Ciobanul i-o dat lui drept să ţină bordeiul cît o vrea şi să stea nestingherit pe pămîntul lui. Aşa că o bîntuit ani mulţi haiducul ca umbra pe deal pînă în vîrful Rarăului. Şi multe neveste mai ştiau calea încoace, de s-o făcut uite colo cărăruşă”, încheie moşul cu subînţeles, fără să-i pese că nevasta l-a săgetat iute din ochi de dincolo de foc.
Istoria cu haiducul nu e singura. Celelalte par a fi însă amintiri mascate printre poveşti, pentru că moşul nu mai rîde cînd povesteşte, ci priveşte cumva departe prin foc, către chipuri pierdute şi ani fără noroc. „Multă lume are aici bordeie ca ăsta. Nu că ar fi fost tare mulţi ciobani, dar erau bune de ascunzişuri. Pe vremea cînd erau legionari, şi lor le era mai uşor să se pitească în tîrla veche decît în peşteri. Răscoleau munţii după ei şi nu-i aflau, chiar de erau sub nasul lor. Bucovineanul nu putea să dea de gol copii tineri şi viteji sau bărbaţi putenici. Rar era cîte-un trădător. Trădătorii o apărut mai apoi, pe vremea plină a comuniştilor. Aduceau aicea tot felul de otrepe la muncă şi din ei ieşeau năravuri din astea de slugă. O fost băieţi care se ascundeau în munţi, că îi căutau să îi bage în închisori pentru că spuneau adevărul. Erau copii cu şcoală, ştiau ce e prin lume şi ce ne aşteaptă şi spuneau lumii.Comuniştii o spus că-s legionari, dar ei nu erau, trecuse vremea ălora deja. Erau cum ar fi acuma revoluţionari. Pe unii i-o prins într-o tîrlă ca asta, noaptea. Nu s-o mai întors nici unul. Dar nici trădătorul n-o mai dormit acasă... Ei, asta era demult. Mai în vremea noastră sînt şi poveşti de rîs cu bordeie ca ăsta. Cică un popă se vedea pe deluţ, la tîrla asta, cu drăguţa. O aflat preoteasa şi s-o mîniat. Dar era femeie deşteaptă şi n-o zis nimic. Numa o mers în urma lor şi o pus uite colea, în putina cu apă curată de afară, păr de capră tăiat mărunt. Ştia că popii o să-i fie sete în zori, după aşa muncă. Şi cum o băut popa, i s-o întîmplat deranj la burtă aşa rău, de nu mai putea nici merge, pricepeţi voi din care cauză ruşinoasă. După două zile, o trimis preoteasa oameni cu căruţa, să aducă la vale pe păcătos, să-l doftoricească ea, cu zamă de găină şi buruieni. Ş-o aflat toată lumea ce-o fost şi din ce i s-o tras popii, de stucheau babele după el pe uliţă şi îl rîdeau barbaţii pe toată valea asta. Iaca de atunci, cînd spui ca omul, că ai treabă în deal pe la bordei, se uită urît nevasta”, conchide mucalit moşul. Şi leagă la gură tolba cu poveşti, că or fi destule pentru o seară.
O noapte tuciurie s-a lăsat peste noi şi fior de vînt rece suflă deja dinspre creste. Ne-am ghemuit într-un tîrziu în fînul parfumat şi cald încă de la soarele de peste zi. Stăm nemişcaţi, cu lăicerele trase peste nas şi cu ochii la stele ce licăresc prin lucarnă. Moşul cel vajnic povestitor de aventuri cu ibovnice doarme deja dus, cu spatele la nevastă, sforăind eroic. Femeia oftează uşurel în somn. De pe pereţi par a se desprinde umbrele celor rătăciţi din istoriile moşului. Şi aripi de îngeri le mătură ca să nu ne tulbure visul. Timpul pare să se deruleze înapoi, bordeiul vechi s-a îmblînzit, pare căsuţa veşnicei copilării şi adormim zîmbind, ca pe vremea cireşelor atîrnate la urechi şi a brăţărilor din flori de tei. N-aş vrea să se mai schimbe asta vreodată. Dimineaţă o s-o caut pe Baba Cloanţa, s-o întreb cît vrea pe bordei...(IT)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu